Să vorbim cu îngerii în viaţa cotidiană !

În anumite momente din viaţa noastră suntem însoţiţi, pe lângă îngerul păzitor, şi de alţi îngeri. Îndeosebi în anumite faze ale dezvoltării noastre, în copilărie, de pildă, când este nevoie de o intervenţie continuă, sau în diferite împrejurări în care avem nevoie de ghidarea unor îngeri cu atribuţii specifice.

Îngerii se află printre noi într-un număr nelimitat şi nici o fiinţă, nici o realitate obiectivă, materială, nici o manifestare spirituală nu scapă de asistenţa lor perseverentă. Cei care au avut privilegiul de a comunica cu ei afirmă cu toţii că există îngeri care au sarcina de a proteja familia, îngeri care îi alină şi îi susţin pe cei bolnavi, îngeri care ne ajută să devenim conştienţi de starea noastră de sănătate pentru a o îmbunătăţi şi preveni îmbolnăvirile, îngeri care ne susţin în dialogul cu membrii familiei, dar şi cu ceilalţi oameni, îngeri care veghează asupra expresiei noastre artistice, îngeri ai naturii, etc.

În viaţa de fiecare zi avem nevoie de încredere, optimism, bucurie, armonie şi pace. Or, ştim că ritmul vieţii moderne şi condiţionările exterioare, multe dintre ele create de noi înşine, ne determină să pierdem din vedere propriile obiective şi să lăsăm dezordinea şi confuzia să ne invadeze. Dacă dorim, îngerii pot să ne ofere un ajutor eficace pentru a ne regăsi direcţia şi buna dispoziţie. Putem să le cerem ajutorul în momente în care trebuie să facem faţă unor probleme personale sau când greutăţile vieţii par insuportabile. Le putem cere să ne asiste în treburile cotidiene, fiind astfel mereu pregătiţi să le ascultăm sugestiile care ne vor ajuta să ne îmbunătăţim calitatea vieţii şi să devenim mai senini. Nu există limite pentru ceea ce îngerii ar putea să realizeze, singura condiţie fiind aceea ca solicitarea noastră să fie făcută din puritatea inimii şi nu din interese egoiste.

Îngerii sunt capabili de o înţelegere profundă, ei cunoscând bine străfundurile sufletului uman şi, în marea lor înţelepciune, privesc şi acceptă slăbiciunile noastre ca pe nişte obstacole inevitabile pe parcursul existenţei omeneşti. Prin urmare, nu trebuie să ne simţim stânjeniţi faţă de ei pentru toate imperfecţiunile noastre pe care ni le-am "expune" într-un dialog sincer cu ei, căci îngerii ne cunosc infinit mai bine decât ne cunoaştem noi înşine.

Un înger adoră să renască un zâmbet pe chipul nostru, căci el ştie că o atitudine sănătoasă, calmă şi pozitivă este primul pas spre schimbare şi transformare. Ei ne pot ajuta să dobândim o atitudine diferită despre lumea în care trăim şi să percepem într-un mod mai conştient legătura care există între ceea ce suntem noi şi acţiunile noastre. Aşadar, să ne aducem aminte tot timpul că aceste ajutoare sunt posibile şi că îngerii sunt gata să ne asigure ceea ce solicităm, dar cu condiţia ca cererile noastre să nu fie dictate de interese pur materiale.

Câteodată, anumite evenimente care ne apar ca fiind nedrepte pot fi considerate, dacă reflectăm cu puţină atenţie la sensul lor, ca elemente de schimbare. Suntem tentaţi să ţinem cont de ceea ce este aparent şi observăm în final că ceea ce am considerasem iniţial ca fiind dramatic nu era decât o experienţă transformatoare care a avut menirea să ne facă să evoluăm.

Îngerii sunt întotdeauna alături de noi, dar au nevoie de sinceritatea şi încrederea noastră. Nu trebuie decât să ne gândim la ei, să-i invităm să ne fie alături, să le percepem prezenţa şi să le adresăm rugăciuni. Asta înseamnă, înainte de toate, să le rezervăm un loc în inima noastră, să fim pregătiţi să-i auzim şi să le urmăm sugestiile şi sfaturile, să ne ferim să dăm la o parte ceea ce nu ne place, acceptând doar ceea ce convine mai mult modului nostru obişnuit de a fi şi de a acţiona. Să învăţăm să fim sinceri, modeşti, deschişi spre noi perspective, fără a avea pretenţia de a "şti" ceea ce este mai bine pentru noi. Dacă vom avea această atitudine vom avea numai de câştigat. Iar dacă vom dezvolta în noi încrederea şi acceptarea, relaţiile noastre cu ceilalţi vor fi mai armonioase, vom învăţa să apreciem aspectele pozitive ale lucrurilor zilnice fără a le subestima pe cele mai neplăcute, devenind astfel mai echilibraţi şi mai optimişti. Comportându-ne în felul acesta, vom resimţi şi o stare de bine fizic. Fără îndoială, o stare de spirit pozitivă nu poate avea decât efecte pozitive asupra sănătăţii noastre.

Această invitaţie de aprofundare a cunoaşterii de sine prin comunicarea liniştită cu sufletul nostru ne este adresată constant. Dacă am fi conştienţi că fiecare dintre noi este compus în egală măsură din elemente psihice şi fizice, căutarea armoniei interioare ar fi mult uşurată. O stare sufletească negativă este una din cauzele cele mai frecvente ale îmbolnăvirilor şi fiecare poate observa că, din când în când, suferă de aceleaşi boli. Ori, adevăratele maladii care ne afectează sunt de fapt orgoliul, vanitatea, intoleranţa, instabilitatea, teama şi egoismul. Fiecare dintre aceste defecte sfârşesc prin a ne crea neplăceri, un sentiment de conflict şi dizarmonie interioară care, în cele din urmă, se reflectă într-o maladie de tip somatic.

În concluzie, organele nu sunt afectate întâmplător : problemele care se manifestă sunt strâns legate de tulburările spirituale de care suferim. Un proces de vindecare profund şi adevărat este cel care implică vindecarea sufletească : reechilibrându-ne personalitatea vom putea să diminuăm, chiar să eliminăm suferinţele fizice. În această primenire a fiinţei, putem recurge cu toată încrederea la ajutorul îngerilor. Când ne simţim cuprinşi de tensiuni şi nelinişti, să avem încredere în sfaturile binefăcătoare ale îngerilor. Dimineaţa, înainte de a fi absorbiţi de vârtejul activităţilor cotidiene şi seara, când oboseala ne copleşeşte şi ne simţim goi, putem să ne adresăm îngerului păzitor şi să-l rugăm să ne ajute să redăm sufletului nostru pacea şi seninătatea. Îngerii pot face multe pentru noi. Este suficient să le invocăm ajutorul.

Film cu Fratele Traian Dorz

Postul si Milostenia

Pentru a vieţui frumos, după voia lui Dumnezeu, rugăciunea, adică vorbirea noastră cu Dumnezeu, trebuie să se completeze cu postul şi milostenia. Despre ele şi despre importanţa lor în viaţa noastră ne vorbeşte şi ne învaţă Mântuitorul Hristos, în aceeaşi Predică de pe munte. Prin post şi prin milostenie, noi putem să ne apropiem şi mai mult de Dumnezeu.Prin post, înţelegem să mâncăm legume, fructe şi paste făinoase şi să renunţăm de bună voie la anumite mâncăruri „de dulce”(carne,ouă,lactate), dar mai ales la fapte şi cuvinte rele, prin care îi putem supăra, atât pe El, cât şi pe semenii noştri.

Postim, în timpul săptămânii, miercuri şi vineri şi, în timpul anului, în cele patru posturi mari: al Crăciunului, al Paştilor, al Sfinţilor Apostoli şi al Adormirii Maicii Domnului şi ori de câte ori Sfânta Biserică ne-o cere. În predica de pe munte, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă însă să nu ne lăudăm cu faptul că postim: „să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie”(Matei 6, 8).

Dumnezeu ne-a mai dăruit şi milostenia, ca o poruncă a iubirii. Ea arată cât de mult îl iubim pe aproapele nostru şi, prin el, pe Însuşi Dumnezeu. Ca să facem milostenie nu ne trebuie bogăţii, ci numai bunăvoinţă faţă de cei ce au nevoie de ajutorul nostru.Milostenia este, aşadar, fapta bună pe care o putem face, în multe feluri: să dăm de mâncare celui flămând; să dăm un pahar de apă celui însetat; să îi vizităm pe bolnavi şi pe cei bătrâni; să-l ajutăm pe cel care are nevoie de sprijin; să ne rugăm pentru cei în suferinţe şi pentru toţi semenii noştri.

Pentru toate acestea ne învaţă Mântuitorul, nu trebuie să cerem vreo răsplată sau să ne mândrim, pentru că milostenia foloseşte mai mult celor ce o fac decât celor care o primesc: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii… Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie într-ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.(Matei 6, 2-4)

Autor; Pr. Cazacu Gheorghe

Nu Priviti la suferinta

NU PRIVITI LA SUFERINTA

Nu priviti la suferinta pentru Domnul cu-intristare,ea nu-i blestem nici rusine, ci e cinstea cea mai mare.

Suferinta pentru Domnul nu e noapte, ci-i lumina,nu e zbucium si-apasare, ci e liniste divina.

Suferinta pentru Domnul nu-i cadere,ci-i-inaltare,nu e pierdere-n viata, ci-i castigul cel mai mare.

Suferinta pentru Domnul nu e chin, ci-i mangaierenu e plans, ci-i cantec dulce , nu-i slabie, ci-i putere.

-Binecuvantati pe Domnul cand veti fi in incercare,caci prin ea va faceti vrednici de rasplata viitoare.

Nu cartiti, nici nu va plangeti, ci-o rabdati cu bucurie,caci ea trece, dar cununa va ramane pe vecie.

Preotia lui Hristos in Biserica prin preotia slujitoare

Preotia lui Hristos, in Biserica prin preotia slujitoare. Dar aceasta jertfa n-o poate aduce orice credincios, caci in acest caz nu s-ar mai arata ca ea e adusa “pentru toti”, ci fiecare ar aduce-o pentru sine. Ea trebuie sa fie adusa de unul pentru toti, reprezentand pe Hristos, Care, ca unul, Se aduce jertfa pentru toti. Acesta e preotul, slujitor al Bisericii, cu raspundere pentru o comunitate. Prin aceasta se arata in acelasi timp constiintei credinciosului ca el are nevoie de Hristos ca Mijlocitor. Preotul simbolizeaza pe Hristos ca Mijlocitor, simbolizeaza faptul ca omul nu poate intra prin sine in relatia iubitoare nesfasita cu Dumnezeu.


Deci slujirea preoteasca, invatatoreasca si imparateasca generala, cu caracter individual, are nevoie de preotia slujitoare a Bisericii sau a comunitatii ca baza a ei. Si precum Hristos nu Si-a luat preotia de la Sine, asa nu si-o pot lua de la ele nici persoanele randuite la aceasta preotie slujitoare si nu le-o poate da nici comunitatea. Pe de alta parte, Hristos ca Mijlocitor mijloceste catre Dumnezeu Tatal, avand ca scop sa obtina ca om iertarea pentru oameni de la Dumnezeu. Ca atare El nu-Si ia singur preotia, ci e randuit in slujba de Mijlocitor de catre Dumnezeu Tatal: “Si nici nu-Si ia de la Sine slujba aceasta, ci daca este chemat de Dumnezeu, dupa cum si Aaron; asa si Hristos nu S-a preamarit pe Sine Insusi, ca sa Se faca Arhiereu, ci Cel ce a grait catre El: “Tu esti preot in veac, dupa randuiala lui Melchisedec” (Evr. 5, 4-6).


De aceea, nici cel prin care se simbolizeaza Hristos, ca preot deosebit de credinciosi, nu-si poate lua preotia de la sine, caci in acest caz si-ar lua-o fiecare credincios de la sine si nu s-ar mai respecta adevarul ca preotul e chemat de Dumnezeu si nu s-ar mai recunoaste faptul ca prin preot este simbolizat Hristos, ca deosebit de fiecare credincios si de toti laoalalta, ca Mijlocitor al lor. De aceea preotul nu poate primi preotia lui nici de la comunitate, caci comunitatea e compusa din membrii ei care nu sunt preoti. Comunitatea trebuie sa recunoasca si ca intreg, sau ca Biserica, faptul ca Hristos, in calitate de Cap al ei, este altceva decat ea ca trup al Lui, ca ea insasi are nevoie de Hristos ca Mijlocitor, iar faptul acesta trebuie sa se faca vizibil prin preotul slujitor si mijlocitor. Atat credinciosii ca persoane individuale, cat si comunitatea trebuie sa se refere la Hristos ca la Mijlocitorul deosebit de ei si de ea, prin preotii care nu sunt randuiti preoti de comunitate, ci sunt randuiti de Dumnezeu asemenea lui Hristos, ca chipuri vizibile ale lui Hristos, sau ca organe ale Lui.


Preotia. ca activare in planul sensibil a preotiei nevazute a lui Hristos, sau a mijlocirii Lui catre Dumnezeu, e un dar al lui Dumnezeu. Credinciosii au mereu nevoie de preotul vizibil, deosebit de ei, pentru ca au mereu nevoie de Hristos, ca Mijlocitor. Omul nu-si rapeste mantuirea de la Dumnezeu, cum ar fi in cazul cand s-ar face el insusi preot. Nici comunitatea nu o poate rapi, ca sa dea preotia de la sine. Precum Hristos a fost trimis de Tatal ca Mijlocitor, asa preotii si episcopii sunt trimisi de Hristos ca cei prin care Isi implineste in mod vazut lucrarea Sa mijlocitoare sau mantuitoare. De aceea ei primesc de la Hristos Duhul Sau, ca Hristos sa savaseasca prin ei lucrarea Sa de mantuire.


Precum. M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi… Luati Duh Sfant; carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi, iar carora le veti tine, tinute vor fi” (In. 20, 23). Sau: “Eu v-am ales pe voi si v-am pus pe voi, ca sa mergeti si roada sa aduceti si roada voastra sa ramana” (In. 15, 16). Respingand preotia slujitoare a Bisericii, conceptia protestanta a respins necesitatea impartasirii noastre de jertfa lui Hristos si deci necesitatea prezentarii ei in continuare in Biserica, deci si pe Hristos in aceasta stare de jertfa. Aceasta o face insa Hristos pana azi si de aceea pana azi El trimite pe slujitorii acestei jertfe. Hristos a chemat prin Apostolii Sai pe urmasii lor, primii episcopi, apoi prin fiecare generatie de episcopi alti episcopi si prin fiecare episcop, pe preotii Bisericii locale pastorite de El.


Cele trei trepte ale preotiei. Apostolii, ca martorii lui Hristos cel inviat si ca pietre de temelie pe care s-a intemeiat Biserica, nu au urmasi. Dar ca detinatori ai plenitudinii harului intregii slujiri mantuitoare in Biserica, au ca urmasi pe episcopi intr-o succesiune neintrerupta. “Apostolii ne-au binevestit, fiind trimisi de Iisus Hristos. Iar Hristos a fost trimis de Dumnezeu. Hristos e deci de la Dumnezeu si Apostolii de la Hristos.” Hristos a transmis Apostolilor “toate cate le-a auzit de la Tatal” (In. 15, 15). In continuare si cei ce au urmat Apostolilor, “fiind randuiti episcopi in diferite parti, sunt dupa hotaraea lui Iisus Hristos”. Ei urmeaza, potrivit Sfantului Ignatie, Apostolilor “ca Iisus Hristos, Tatalui”, continuand lucrarea lor. Dupa Clement Romanul, Apostolii predicand “in tari si orase… au pus inceputurile bisericilor, cercand in Duhul pe episcopi si pe diaconii celor ce aveau sa creada…


Au asezat ,pe cei mai inainte pomeniti si le-au randuit ca, de vor adormi, sa le urmeze in slujba lor sfanta (Liturghia) alti barbati probati”. Astfel “episcopii, urmasii Apostolilor, sunt socotiti partasi ai aceluiasi har arhieresc si ai aceleiasi invataturi si pazitori ai Bisericii”. Fiecare episcop e urmasul tuturor Apostolilor, caci fiecare Apostol se afla in comuniune cu toti ceilalti Apostoli. Iar dupa aceea, fiecare episcop e hirotonit de mai multi episcopi in numele intregului episcopat, primind acelasi har si aceeasi invatatura pe care le-au avut toti Apostolii si toti episcopii si odata cu aceasta putand impartasi preotilor, si prin ei credinciosilor eparhiei sale, acelasi har si aceeasi invatatura neschimbata, care sut in toata Biserica, sau punandu-i in comuniune cu Acelasi Hristos, Care, aducandu-Se Tatalui ca jertfa in continuare, isi tine umanitatea Sa in legatura iubirii nesfasite cu Tatal.

Inaltarea Sfintei Cruci

În aceasta luna, în ziua a paisprezecea, pomenirea înaltarii Cinstitei si de viata facatoarei Cruci: Inaltarea Sfintei Cruci.

Constantin cel Mare, întâiul împarat al crestinilor, avea razboi, precum zic unii din istorici, la Roma împotriva lui Maxentiu, pâna a nu lua împaratia. Iar altii zic ca la apa Dunarii împotriva scitilor.

Vazând ca multimea potrivnicilor era mai multa decât oastea lui, era cuprins de nedumerire si frica. Atunci i s-a aratat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, si litere romane împrejurul Crucii, care si acelea erau închipuite cu stele si ziceau: "Întru aceasta vei birui". Facând numaidecât o cruce de aur, dupa chipul celei ce i se aratase, si poruncind sa fie purtata înaintea ostasilor sai, au dat razboi cu vrajmasii, dintre care cei mai multi au pierit, iar altii au fugit.

Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost rastignit pe Cruce, si crezând ca Acesta este Adevaratul Dumnezeu si întarindu-se cu Botezul împreuna cu maica-sa, a trimis-o la Ierusalim ca sa gaseasca Crucea lui Hristos. Si a aflat-o ascunsa, împreuna cu celelalte doua cruci, pe care fusesera rastigniti tâlharii; si nu numai crucile, ci si piroanele le-au aflat. Nestiind împarateasa care ar fi Crucea Domnului, s-a aratat aceasta prin minune. O femeie vaduva moarta, de care s-a atins Crucea a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au aratat nici un semn de minune.

Atunci împarateasa s-a închinat si a sarutat Crucea, împreuna cu toata suita. Si neputând încapea tot poporul sa se închine s-a rugat ca macar sa o vada. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, si a înaltat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si vazând-o poporul, a început a striga: "Doamne miluieste!" Si de atunci a început a se tine sarbatoarea Înaltarii Cinstitei Cruci.

Doamne Ajuta!

Adormirea Maicii Domnului

Maica Domnului este cea mai inalta sfintenie omeneasca cunoscuta si cinstita de Sfanta Biserica, iar Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seama dintre sarbatorile ei. Este o sarbatoare pregatita, precum se stie, printr-un post de doua saptamani. In Sfanta Scriptura, nu aflam nimic despre moartea Maicii Domnului.

In schimb, cantarile si imnele de la Vecernia si Utrenia sarbatorii ne vestesc adevarata traditie a Bisericii in aceasta privinta:
Cand a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, sa ia la Sine pe Maica Sa, atunci cu trei zile mai inainte, a facut-o sa cunoasca, printr-un inger, mutarea ei de pe pamant la viata cea cereasca. Deci, instiintandu-se Nascatoarea de Dumnezeu despre aceasta, s-a bucurat, cu bucurie mare, si s-a suit degraba in Muntele Maslinilor, ca sa se roage.

S-a intors, apoi, acasa si a pregatit toate cele de ingropare, incredintand, pe vecine ca, mutandu-se in ceruri, nu numai pe ele nu le va uita, ci pe toata lumea o va cerceta si o va ocroti. Si a impartit vaduvelor sarace vesmintele sale. Si a luat, apoi, iertaciune de la toti si, culcandu-se pe pat, a facut rugaciune pentru intarirea lumii si pentru vietuirea in pace. Si, binecuvantand pe toti cei de fata, si-a dat sufletul in mainile Fiului si Dumnezeului ei. Si multe vindecari s-au impartit tuturor celor bolnavi, prin binecuvantarea ei.

Si, s-a facut, atunci, tunet mare si au venit de la marginile lumii, ca pe niste nori, toti Apostolii lui Hristos, la casa Maicii Domnului din Ierusalim. Si, incepand Petru cantarea cea de ingropare, Apostolii au ridicat patul si au petrecut, pana la mormant, trupul cel primitor de Dumnezeu. Si, sosind in satul Ghetsimani si asezand in mormant trupul Maicii Domnului, Apostolii au zabovit, acolo, inca trei zile, asteptand pe Apostolul Toma, care din dumnezeiasca randuiala, lipsea.
Si, sosind, Toma Apostolul era intristat, ca nu se invrednicise sa vada, si el, chipul adormit al Maicii Domnului, ca si ceilaiti Apostoli. Deci, s-a deschis, cu hotarare de obste, mormantul, pentru el. Si, daca s-a deschis, s-au minunat, ca au aflat mormantul fara sfantul ei trup si era numai giulgiul lasat, ca mangaiere si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu, cu trup cu tot, la ceruri.

Pe scurt, dupa credinta Sfintei Biserici, la Adormirea Maicii Domunului, trupul ei n-a cunoscut putrezirea, care vine dupa moarte, nici n-a ramas in mormant. Maica domnului, cu trupul schimbat, viu si proslavit, a fost mutata, cu trup cu tot la ceruri, ca o parga a intregii omeniri. Dar, spre deosebire de Mantuitorul, ea a fost dusa la ceruri de ingeri, nu prin puterea ei, ca Mantuitorul. Si acolo se roaga de-a pururi pentru noi. Sa avem mare incredere in rugaciunea ei, ca ea singura poate vorbi lui Dumnezeu, ca o mama unui fiu al ei.
Dumnezeului nostru slava!